Referat Rotatia galaxiei

[MeG@DaN]

DOWNLOAD



Miscarile din cadrul Galaxiei sunt tot atat de complexeca si structura
ei. Miscarea proprie a Soarelui antreneaza intreg sistemul nostru
planetar si se desfasoara cu o viteza apreciata la 19,4 km/s, in
directia pexului, situat in constelatia Hercule. Datorita acestei
miscari, o serie de stele apropiate au o miscare aparenta spre punctul
opus, denumit antiapex; aceste miscari aparente sunt, in mare, similare
celor pe care le observam cand mergem cu masina pe o sosea; arborii de
pe cele doua parti par sa fuga inapoi. Bineinteles ca si alte stele au
astfel de miscari proprii.




Bineinteles ca si alte stele au astfel de miscari proprii.
Mai important este insa faptul ca sistemul nostu solar, impreuna cu
grupul local de stele, ia parte la o gigantica miscare de translatie in
jurul nucleului galactic. Dealtfel, miscari de acest fel sunt
caracteristice tuturor formatiilor Galaxiei.

Asemenea inelelor lui Saturn- daca este ingaduita aceasta comparatie
intre un pitic si un gigant- Galaxia nu se roteste insa “dintr-o
bucata”, ca un corp solid. Astrele si gruparile stelare aflate mai
aproape de centru se rotesc mai repede, iar cele mai departate mai
incet.

Soarele face un tur complet al Galaxiei intr-o periada ce a fost
apreciata la 200-250 milioane de ani, cu o viteza de 220 km/s.
Giganticul tur descris de Soare se face pe o orbita eliptica de mica
excentricitate, apropiata ca forma de un cerc. (Deci Soarele se roteste
intr-adevar, asa cum credea Ptolomeu, in jurul unui centru, dar aceasta
miscare nu are loc in cadrul sistemului planetar, ci in cadrul
sistemului galactic si nu in jurul Pamantului, ci a nucleului Galaxiei.)

Un interes deosebit prezinta comportarea neobisnuita a unor stele la
care s-au observat viteze extrem de mari, precum si orbite iesite din
comun. Sunt stele cu o repartizare anumita pe bolta cereasca si care se
deplaseaza in general paralel cu planul galactic. Se crede
in general ca este vorba de astri cu o orbita eliptica de o
excentricitate foarte accentuata.

Ar proveni fie, dupa o ipoteza, din zona centrala a Galaxiei, cand
vitezele lor radiale sunt indreptate in sensul general al rotatiei
galactice, fie, dimpotriva, ar proveni din regiunile marginase ale
Galaxiei, cand vitezele lor radiale sunt indreptate in sensul invers
rotatiei glactice.

La antipodul stelelor “rapide” exista si stele exceptional prin
incetineala cu care se rotesc in jurul centrului Galaxiei, nedepasind-
din motive inca nelamurite- 16-20 km/s. Desigur ca determinarile
vitezelor pe orbita si a perioadelor de translatie galactica sunt greu
de stabilit si se prezinta inca nesigure, avnd in vedere departarile
uriase la care se afla stelele. Dar chiar daca consideram pe deplin
exacte datele apreciate pana acum, mai raman multe puncte neclare in ce
priveste explicarea unor particularitati ale astrilor respectivi.

Miscarea de ansamblu a Galaxiei, alcatuita cum am vazut , din nenumarate
miscari separate, o face sa se roteasca, dupa cate se pare, in jurul
unei axe perpendiculare pe planul ei. O miscare care nu e nicidecum
dezordonata, dar inegala, variata, dupa cum variate sunt vitezele si
orbitele componentelor ei. Si, in afara miscarilor de revolutie din
cadrul Galaxiei, obiectele care o compun au mai au si alte miscari, asa
cum am vazut I exemplul

Soarelui. Dupa Menzel, Whipple si Vaucouleurs, o masa considerabila de
hidrogen neutru se indeparteaza de nucleul galactic, apropiindu-se de
sistemul nostru solar, cu o viteza de circa 50 km/s, o concluzie ce
corespunde si tezei amintite anterioar, despre ejectarea de materie din
nucleu.

Incheind aceste paragrafe consacrate catorva aspecte ale structurii si
miscarilor Galaxiei, este necesar sa relevam un lucru important: studiul
lor scoate in evidenta ca distributia astrilor si gruparilor astrale pe
bolta cereasca se datoreaza atat distributiei lor reale in planul
cosmic, cat si pzitiei punctului de observatie de unde privim ( care
schimba in mare masura perspectiva). Cu toate acestea, atat dispunerea
spatiala reala a stelelor, cat si pozitia Soarelui, au putut fi deduse,
in ultima instanta, din distributia aparenta a astrilor pe bolta
cereasca si in urma diferitelor tehnici de observatie pe baza carora au
fost cercetati.